Clădirea este reprezentativă pentru arhitectura rezidențială a elitelor bucureștene din secolul al XVIII-lea, devenind reședința descendenților negustorului Kevork Nazaretoglu. Volumetria, aspectul exterior și în special marele spațiu de loisir de la etaj, închis cu geamlâc, arată permanența modelelor otomane în prima modernitate românească.