Repere de exotism caucazian în arhitectura bisericilor armene moderne. O recuperare sub aspect stilistic a mărcii identitare se petrece spre finalul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale celui de-al XX-lea, datorită spiritului istorist care guvernează arhitectura intervalului. După secole în care, s-a presupus, armenii recurseseră la un stil cât mai apropiat de cel al bisericilor românilor, într-o logică a „camuflajului”, spre a nu zgândări sensibilităţile majoritarilor, printr-o trufaşă afirmare, cu mijloace vizuale, a alterităţii – deşi se poate presupune, la fel de bine, că această uniformizare este efectul dependenţei de constructorii locali, în absenţa unora specializaţi, în cadrul comunităţilor, se pune tot mai mult preţ pe fidelitatea faţă de modelele tradiţionale.
Un exemplu în acest sens este capela ridicată de fraţii Pruncu, Varderes, Valerian şi Asfadur (adică Asdvadzad.r –Bogdan), în 1904, în cimitirul din Suceava. Cu planul său în cruce cu braţele libere, compus din patru aripi proiectate dintr-o prismă centrală, care susţine robusta turlă octogonală, cu acoperiş piramidal, decorat la origine, după moda austriacă adusă de restauratorul austriac Romstorfer, cu ţigle policrome, monumentul aminteşte structurile robuste, epurate, ale bisericilor ridicate în Armenia în intervalul ei clasic, cel al Antichităţii târzii.
